Mereu la inaltime: Geta Popescu, fosta stewardesa TAROM

| Scris de: Teodor Stefan | 05-08-2015

A zburat pentru TAROM din iulie 1973 si pana in octombrie 2000, cand a iesit la pensie chiar de ziua ei. L-a avut, printre pasageri, pe Papa Ioan Paul al II-lea, a contribuit la imbunatatirea serviciului de cabina, le-a ghidat pasii tinerilor insotitori de bord si i-a facut pe doi pasageri sa se dea cap in cap uitandu-se dupa ea. O doamna pasionata de aviatie cum rar am intalnit.

Ce te-a determinat sa devii stewardesa?

In 1970, dupa terminarea liceului, dorinta mea era sa dau la facultate, la Psihologie. Dar viata avea alte planuri cu mine… M-am indragostit, m-am casatorit, am nascut-o pe Claudia (si ea este stewardesa la TAROM) si a trebuit sa-mi gasesc un job. Nu prea existau posibilitati financiare nici in familia mea si nici in familia sotului sa crestem copilul si sa fac o facultate. In 1971, la 21 de ani m-am angajat la CIPA (Centrul de Instruire a Personalului Aeronautic), adica Scoala Superioara de Aviatie Civila din zilele noastre. Acolo lucram si la directia Personal si eram si secretara directorului, Balta Constantin. Un om de o probitate morala extraodinara. Inainte de asta, am avut foarte multe probleme cand a trebuit sa ma angajez pentru ca eram foarte tanara si sexy. Am ajuns aici si nu-mi venea sa cred ca totul este normal, firesc si corect din acest punct de vedere. Mai mult, am aflat ca eram vecina cu familia Balta, care locuia intr-un bloc din apropierea blocului meu. Nu aveau copii, asa ca le eram draga, eu si familia mea. Imi amintesc ca eram la o masa cu ei si, la un moment dat, mi-au spus: Domnisoara, ai asistat la cateva examene de stewardsa, nu te tenteaza sa incerci si tu? Am raspuns: Oh, imi plac fetele astea si uniformele lor de mor, dar nu e locul meu. Nu ma vad facand asta. La care ei mi-au spus: Hai sa stabilim pentru sesiunea urmatoare, poate vrei totusi sa dai examen. In cele din urma, dupa consultari cu familia, am acceptat.

427319_10151335299022911_773896428_nCum a decurs primul zbor?

Evident ca nu stiam ce inseamna pasiunea zborului. Eu m-am dus mai mult pentru mirajul uniformelor, al elegantei feminine. In 1973 am terminat CIPA si in iulie am facut prima cursa interna – eu am zburat doar pentru TAROM – spre Constanta, cu un An-24. Un zbor de pranz, o cursa foarte grea pentru ca erau turbulente maxime si le simteai din plin in An-24. Era ceva ingrozitor. Si cu toate astea, trebuia sa merg si drept, sa tin si tava. Imi reglasem putin mersul pentru ca servisem bomboanele inainte de decolare. Si cum am plecat eu din spatele avionului spre fata, cu tava cu bauturi, pe turbulentele aferente, ma tot gandeam cum ar fi sa o scap. Insa mi-am spus ca cei din avion nu stiau ca sunt la prima cursa, asa ca emotiile mi-au mai disparut. Am reusit, totul a fost OK, iar dupa cateva zile am avut a doua cursa, cu un Il-14. Un zbor spre Cluj, de asemenea foarte greu. Avionul era mic, disconfort, etc. Fara indoiala, preferam sa zbor cu An-24.

Prima cursa externa.

Am facut-o dupa un an si doua sau trei luni. In noiembrie 1974, spre Budapesta, cu Il-18. Luasem si licenta pentru acest tip de avion dupa ce un an de zile am stat pe curse interne, asa ca puteam zbura si in afara Romaniei. La Budapesta mi-am cumparat primul meu cadou din misia pe care o primeam, nu mai aveam rabdare sa-mi cumpar ceva pe primul zbor extern. Ce am luat? O ciocolata pentru Claudia si o pasta de dinti pentru noi. Banii nu-mi ajungeau pentru mai mult. Iti dai seama: emotii, bucuria de a veni cu ceva acasa, chiar daca nu mai aveam nimic in buzunar. Cam asa mi-am inceput activitatea ca insotitor de bord.

Cat timp ai zburat pentru TAROM?

Din iulie 1973 pana in octombrie 2000, cand am iesit la pensie chiar de ziua mea (la cerere). Ultimul zbor l-am facut spre New York cu Airbus A310. Altfel, la 52 de ani eram obligata sa predau stafeta. Am vrut sa ma pensionez la 50 de ani considerand ca trebuie sa las loc celor mai tineri decat mine. Nu aveam o problema sa mai stau inca 2 ani, dar am zis ca mai bine ma retrag in glorie – asemeni sportivilor, daca ar fi sa facem o paralela. Toata lumea ma intreba de ce plec, de ce nu mai stau 2ani, la care cineva a zis: Ce vreti sa-i facem? Sa o clonam? Nu am simtit nici un regret pentru ca mi-am dorit si m-am pregatit mental pentru aceasta iesire la pensie. Stiam ca aveam sa parasesc scena aviatiei, nu am avut nostalgii. M-am bucurat ca inca eram in putere si urma sa-mi traiesc viata fara ca cineva sa-mi faca programul, zi de zi.

535366_10151335290022911_879355431_nPasageri de seama pe care i-ai avut la bord.

Incep cu Papa Ioan Paul al II-lea. Mai 1999, plecarea de la Bucuresti la Roma, Boeing 737. El fusese la noi in tara intre 7-9 mai. Obisnuia sa vina cu Alitalia si sa plece cu compania aeriana nationala a tarii vizitate. In cazul nostru, TAROM. Nu stiu sa-ti spun cum am ajuns pe zborul ala… Cred ca cineva a apreciat ca trebuie sa fac parte din echipaj pentru ca eram o tipa corecta si devotata meseriei si cu o atitudine foarte prietenoasa fata de pasageri. S-a facut un echipaj de 6 insotitori de bord in loc de 5, cati eram de obicei. Nici nu pot sa-ti spun ce am simtit inainte de acel zbor. Eu sunt o persoana religioasa si in toate vizitele facute peste hotare mergeam la biserici catolice, deci eram apropiata de biserica lor. Nu mi-a displacut niciodata stilul lor, cred ca au o eleganta in biserica pe care rar o intalnesti.

Pentru mine, Papa era ceva intangibil. Cand am aflat ca voi zbura alaturi de el, iti dai seama ce emotii am avut. Nici nu stiam ce sa fac, cum sa ma pregatesc. Cert este ca in momentul in care am ajuns in avion, au venit pasagerii, Suveranul Pontif s-a instalat la Business Class si apoi am asteptat. Eram inca la sol. Ce asteptam? Papa ne invita pe fiecare sa ne binecuvanteze. Secretarul lui ne-a facut poze pe care ni le-a trimis apoi de la Vatican. Momentul acela ramane unic si imi provoaca furnicaturi ori de cate ori ma gandesc la el sau cand vad poze cu Papa Ioan Paul al II-lea. Fiind in mai 1999, mai aveam un an si jumatate pana la pensionare. Cursa respectiva a fost apogeul carierei mele. Privirea lui m-a marcat pe viata si am resimtit emotia in fiecare biserica catolica in care am intrat de-atunci. A fost un moment sublim!

Geta&Papa1Un alt pasager de seama – vorbim despre omul, nu persoana politica – a fost Stefan Andrei. Dintre toti politicii vremii, care erau niste trogloditi, el era o raza de lumina. Era Prim-Ministru in perioada in care am zburat cu el. Ne intorceam de la Bruxelles, am ajuns pana dupa Cluj si ne-am intors la Timisoara pentru ca Bucurestiul era inchis (conditii meteo nefavorabile). Zburam cu Rombac-ul. Dupa aterizare, demnitarii au stat cu noi in avion – nu au vrut sa astepte in aeroport – pana cand au venit masinile sa-i ia la Bucuresti. Nu stiam cat va fi inchis aeroportul OTP. Au vorbit cu noi, am glumit. Inainte ca ei sa coboare din avion, primesc aceasta poza (13.09.1975) pe care scrie: “Cu tine, Geta, chiar si amenintarea unei catastrofe pare agreabila. Stefan Andrei.” Avem 25 de ani atunci. Iti dai seama cat de bine ma simteam (incepusem sa zbor cu 2 ani inainte) pentru ca un om elegant si deosebit, seful Guvernului, imi spunea chestia asta. Sigur ca era o dulcegareala, dar a fost una frumoasa!

IMG_8361Am zburat si alaturi de Steaua Bucuresti, am fost cu ei la Sevilla cand au castigat Cupa Campionilor. Am fost chiar si la meci! Doamne, cum l-am trait, eu fiind stelista… L-am avut la bord si pe Telly Savalas, alias Kojak, cand serialul era in voga la noi. A venit in Romania prin 1975-1976. Tin minte ca am avut o cursa de pe Constanta cu Boeing 707 spre New York, cu escala la Timisoara. Am plecat fara pasageri, am stat o zi la New York si apoi ne-am intors cu un grup mare de americani bogati. De fapt, nu stiu cat de bogati erau, dar se vedea ca sunt rafinati. Pe atunci nu aveam notiunea de “oameni bogati” pentru ca – in comparatie cu Romania – toti cei din afara mi se pareau asa. Imi aduc aminte ca Telly Savalas statea undeva in spate, pe ultimele randuri. Bucurie pe noi, echipajul, pentru ca era foarte comunicativ, haios. De fapt, cei din grup nici nu se comparau cu pasagerii cu care eram obisnuiti pe cursele noastre – majoritatea oameni politici. O atmosfera superba, era cu totul altceva. Telly a venit chiar la noi in bucatarie, in avion, si ne-a ajutat sa strangem platourile, tacamurile.

602071_10151335280462911_227939111_nCe te rugau prietenii sa le aduci din afara?

In primul rand, povesti. Intamplarile de pe zborurile respective. Lumea era atat de saraca spiritual incat orice informatie din afara era savurata la maxim. Pentru mine, acea perioada comunista – cat zburam – a fost extrem de frumoasa, desi era urata pentru oamenii care ramaneau in tara si nu aveau sansa asta. Erau dornici sa afle ce se intampla dincolo de granite, stateau mereu cu “ciocul” deschis pentru “povesti de dincolo”. Mai ales tinerii, avizi de informatii. Evident, prietenii mi-au cerut si obiecte. La inceput, doar povesti. Mai apoi insa au inceput sa-mi ceara mici nimicuri: tigari, bautura, cafea, haine (mai ales fetele). Dupa care unele mai mari si tot asa. Nu am adus video-uri, televizoare – cum se vindeau atunci. Unii au considerat prostie refuzul meu de a aduce si din astea, dar eu am considerat-o demnitate, respect de sine. Am zis: eu am o anumita conduita, un set de valori. Sunt foarte fericita ca asa pot sa am pentru mine, familie si prieteni – cat sa ne simtim bine – si nu stiu sa vand. Mi-era rusine sa la vand la suprapret, asa cum se mai obisnuia. Vorbim si despre faptul ca erau voluminoase (mai ales televizoarele) si greu de adus, trebuia sa le tragi dupa tine. O vezi tu pe Geta carand asa ceva? Era atat de frumoasa uniforma incat trebuia sa o respect, nu ma induram sa o sifonez!

574535_10151335279452911_1340237951_nAvioane cu care ai zburat.

Intr-o ordine aleatorie: Ilyushin Il-14, Il-18, Antonov An-24, Rombac 1-11, Airbus A310, Boeing 707, Ilyushin Il-62, Tupolev Tu-154 si Boeing 737. La Airbus A310 eram deja instructoare si am fost la scoala la Toulouse. De asemenea, pentru Boeing 737 am fost la scoala la Seattle. Nu pot sa-ti spun daca-mi place mai mult Airbus decat Boeing sau invers. Mi-a placut Airbus-ul A310 – Boeing 737 a venit dupa el – pentru ca a fost primul avion civilizat, avea un oarecare rafinament. Iubeam si Boeing-ul 707, avion pe care l-a pilotat si sotul meu, el lucra tot la TAROM. Pe vremea aia nu existau decat briefing-urile de emergency. Am simtit nevoia si am creat un briefing de comportament si de servire a pasagerilor pentru ca A310 o impunea. Si am ridicat standardele. O perioada am fost privita putin ca o nebuna, a fost un fel de pionierat. Era greu de acceptat ca trebuie stabilite reguli stricte, ca in aviatie se lucreaza ca la carte si ca servirea pasagerilor se face dupa un orar prestabilit. In opinia mea, briefing-urile legate de comportamentul fata de pasageri erau foarte importante. Daca nu stabileai niste reguli cu colegii inainte de zbor, daca nu le spuneai la ce te astepti din partea lor, dupa aterizare nu aveai ce sa le reprosezi pentru ca fiecare facea ce credea de cuviinta.

Dupa Seattle si Toulouse am intrat intr-o noua epoca a aviatiei noastre, dar si a vietii mele. Faptul ca am facut scoala in strainatate mi-a schimbat mentalitatea, iar avioanele erau de conceptie moderna. Mi s-a parut ca ne-am regasit demnitatea serviciului. Nu stiu cat de mult a contat pentru cei din jur si cat de mult au apreciat ca am incercat sa aduc imbunatatiri la nivelul serviciului. Insa dupa ce fata mea a inceput sa zboare, mi-a spus ca multe colege au intrebat-o de mine, i-au povestit cum le-am ajutat sa invete, sa-si largeasca orizonturile, chiar daca atunci nu aveau manuale. M-am bucurat nespus cand Claudia mi-a povestit toate lucrurile astea.

59234_10151426062227911_308199_nDestinatii favorite. Ca stewardesa, dar si ca pasager.

New York-ul mi-a placut si imi place foarte mult. Este destinatia mea favorita. Acolo ma simteam chiar mai bine decat acasa, mai ales ca stateam intr-o zona centrala a Manhattan-ului, foarte aproape de Broadway si Times Square. Am inceput sa zburam spre NYC in 1975 (eu aveam 25 de atunci), apoi a venit Chicago. Un oras superb vara, dar infernal iarna. Chiar si asa, noi fiind disperate sa umblam, mergeam peste tot prin Chicago. Nu ne oprea nimic, nici cand se anuntau furtuni de zapada. Am ajuns si la Detroit si asta pentru ca se incerca / testa deschiderea unor rute noi, pe langa Chicago si New York. In Australia si Japonia nu am ajuns. In rest, unde a zburat TAROM-ul, acolo am fost si eu. Acum intelegi de ce mi-am dorit ca ultima mea cursa, ca insotitor de bord, sa fie intoarcerea de la New York. Vorbisem inainte cu cei de la planificare, te intrebau cand era vorba despre cursa de retragere pe ce ruta vrei sa zbori.

Cum ti s-a parut ROMBAC-ul?

Cel mai frumos avion pe care puteam noi sa-l vedem la acea vreme. Si asta pentru ca, inainte de venirea lui, in flota aveam doar avioane de origine ruseasca, vechi si depasite. Oricat ar fi fost de ingrijite, nu se comparau cu produsele occidentale. Un detaliu care mi-a placut tare mult la Rombac: in partea din fata, la intrare, avea un casetofon integrat. Ne aduceam casete, fiecare venea cu muzica preferata pe care o ascultam doar la escale si cand veneam la aeronava sa pregatim cursa, pana sa vina pasagerii. Noi fiind tinere si pline de viata, pregateam avionul pe acorduri muzicale, chiar in ritmuri de dans, mai ales ca ascultam piesele noastre favorite. Astfel, munca era mult mai placuta, faceam acele lucruri cu placere. Vremuri frumoase de care imi amintesc cu drag!

10394132_10152625585977911_3611229332822255277_nIntamplari haioase din cariera.

Unul dintre ele se leaga de perioada de inceput, cand zburam pe An-24. Era dupa-amiaza si ne intorceam de la Oradea. Cei mai multi pasageri erau, asa cum ti-am spus, politiceni si oameni cu treburi – pe atunci nu existau afaceri – in diverse intreprinderi romanesti. Plecasem cu tavita de bomboane din spatele avionului spre fata si, dupa ce am depasit ultimele 3-4 randuri, am auzit agitatie in spatele meu si cateva persoane razand. M-am intors, usor mirata, intrebandu-ma ce s-a intamplat, de ce se amuza lumea? Pe penultimul rand, cei doi pasageri care aveau locuri la culoar si-au scos capul in acelasi timp sa se uite dupa picioarele si fundul meu (deh, barbatii). Si s-au lovit cap in cap! Iti dai seama ca toata lumea a inceput sa rada. Recunosc: aratam bine. Nu pot sa fiu ipocrita si sa spun ca nu eram constienta de asta. Insa si munceam pentru a-mi intretine forma fizica. In Romania nu aveam cum, dar la toate cursele externe cu ramanere, la hotelurile unde stateam exista sala de fitness. Indiferent cat de obosita eram dupa cursa, imi luam costumul pe mine si cel putin o jumatate de ora – daca nu o ora – acolo ma gaseai.

Alt moment haios: eu si Claudia, fata mea, ne intorceam din Londra intr-o dimineata dupa o cursa cu ramanere, Boeing 737 (au fost cazuri in care am zburat amandoua ca stewardese, in acelasi avion). Eu eram in fata (purser) si Claudia in Business Class, omul meu de incredere. Amandoua blonde – pe atunci eram si eu mai slabuta. La Business calatorea un singur pasager: un Lord englez. L-am rasfatat pentru ca merita prin tinuta, eleganta, comportament, dar fara sa-l agasam. De cate ori simtea nevoia sa comunice, una dintre noi era in permanenta acolo, langa el. La sfarsitul cursei, eu si Claudia stateam la usa, una langa alta, asa cum se obisnuieste la debarcarea pasagerilor. La care el, zambind, ne-a spus: “Aaaa, acum am inteles de ce o data aveai parul scurt si o data cu parul lung. Two sisters!” Noi, ce sa mai zicem… “Yes, sisters!”

600360_10151403066247911_2144220782_n
Momente dificile?

Ti-am zis ca am inceput sa zbor pe externe in noiembrie 1974 cu Il-18. In decembrie, chiar inainte de Craciun, sunt informata ca peste 3 zile urma sa plec la Cairo, la contract. In Romania inca nu se anuntase ca a cazut YR-YMK (de fapt, nici nu cred ca s-a anuntat vreodata). Intrebandu-ne noi de ce plecam, ca nu era schimbare de echipaj, asa am aflat de accident. Nu pot sa zic ca am plecat cu frica pentru ca nu mi-a fost niciodata frica sa zbor. Mi-a placut atat de mult si m-am simtit in largul meu incat fiecare desprindere de sol era o aventura care-mi placea, ma incita. O noua ocazie de a vedea lumea, de a comunica cu oameni noi si de a cunoaste alte culturi. Cert este ca aveam sufletul catranit; erau colegii nostri, avionul nostru prabusit in Marea Rosie. Din Cairo am zburat 3 saptamani la Jeddah, dupa care ne-am intors in tara, in ianuarie. In timpul petrecut acolo, nu cred ca am decolat vreodata fara sa stau cu ochii pe geam, pana ma dureau, cautand sa gasesc pe mare resturi de avion. Tot am sperat ca vom vedea ceva, ca vom gasi o bucata din Ilyushin-ul 18, oricat de mica. N-a fost sa fie.

Accidentul de la Balotesti a fost un alt moment dificil, mai ales ca am avut prieteni in avion. In urma tragediei, m-am verificat din nou si mi-am dat seama ca trebuie sa zbor, ca trebuie sa ma urc in avion. Am avut zbor seara, am plecat si pe toate cursele urmatoare mi s-a parut ca pasagerii erau altfel decat pana atunci. Cu compasiune, cu respect, cu mult calm si liniste. Isi exprimau condoleantele, se vedea ca erau si ei marcati de accident. Mi-a placut empatia asta a lor, m-a atins.

Cu care avioane va intelegeati, ca echipaj, cel mai bine?

Boeing 707 era un avion superb ca tehnologie, dar incomod din punctul nostru de vedere cand venea vremea serviciului. De altfel, la vremea respectiva cam nici un avion nu era “prietenos” cu noi. Tot ce era de carat, caram la mana la escala. Navete de lemn cu sticle de apa, de sticla, pe scara. Duceam si aduceam din cala cate doua navete – noi fiind 3 insotitoare. In avion, vesela era din portelan, iar tacamurile din metal. Adauga paharele de sticla solida, tavile cu portii pentru 186 de pasageri si iti dai seama cat de “usor” ne era. Asadar, serviciul era greu si urat – sau invers, cum preferi. Pana la venirea Airbus-ului, am avut o singura perioada de respiro: Bac-ul. Acesta a venit cu carucioare de servire si cu containere in care aveam mancarea. Din punctul asta de vedere, Boeing 707 era la polul opus, munca grea. Cursele lung-curier, insa, erau foarte frumoase si meritau efortul. Dupa ce stateam 2-3 zile la destinatie, ne intorceam acasa cu doua bagaje: unul emotional si unul fizic, cu diferite chestii cumparate.

buletin“Un zbor in urma caruia puteam sa mor.”

2 septembrie 1992. Eram in echipaj si ne intorceam de la Beijing la Bucuresti cu Boeing 707. Eu stewardesa – sef de cabina (in spate), sotul meu in cockpit, copilot. La un moment dat, avionul a inceput sa aiba o evolutie necontrolata: balans dreapta-stanga. Initial am crezut ca este o turbulenta si ca va trece. N-a fost asa! Miscarea s-a amplificat, au inceput sa cada sticle prin avion, bagaje de cabina, pasagerii au inceput sa tipe. Exact ca in filmele de groaza. La un moment dat nu mai puteam sa mergem prin avion in picioare, atat de acccentuata era miscarea, ne deplasam in genunchi. Timp de 25 de minute am crezut ca murim. Si nu exagerez. Nu stiu cum, dar mi-am adus aminte ca am studiat in scoala, cu 19-20 de ani inainte de zborul respectiv, acest fenomen: dutch roll. Imaginati-va balansul unei frunze care cade din copac, cam asa eram noi. In cockpit se ducea o adevarata lupta ca avionul sa zboare drept. Pe randurile din spate statea un mecanic de la Tupolev, Mitica Dumitru. Am reusit sa ajung la el, nici acum nu stiu cum, si l-am intrebat daca el crede ca este vorba despre dutch roll. Mi-a confirmat. Spre norocul nostru, in avion aveam un yaw damper de rezerva, iar mecanicul avionului a coborat in cala si l-a schimbat. Eram inainte de Urumqi (nord-vestul Chinei) si… avionul s-a stabilizat. Moment in care toti am rasuflat usurati. Daca nu aveam piesa respectiva la bord, muream.

Te-ai gandit vreodata sa ramai in strainatate?

Nu, nu m-am gandit, dar acum imi pare rau ca nu am ramas. Nu mi-a trecut asta prin minte pentru ca eram foarte apropiata si atasata de familia mea. Stiam ca daca voi ramane in afara tarii nu-i voi mai putea vedea si fratele meu ar fi avut probleme cu regimul. Apoi sotul meu nu ar mai fi avut serviciu, fata ar fi avut o gramada de probleme la scoala si asa mai departe. Mi s-a parut ca as fi sacrificat multi oameni pentru placerea mea de a trai in strainatate pe care oricum mi-o faceam zburand ca stewardesa si care ma ajuta sa fiu puternica in tara, la intoarcerea din fiecare cursa. Nu eram membru de partid si nu depindeam de nimeni, nu dadeam socoteala nimanui, imi traiam viata asa cum voiam, dupa regulile regimului. Fara excese, desigur, pentru ca as fi atras imediat atentia cuiva.

71708_10151335277807911_704073336_n
Recomandari pentru viitoarele stewardese?

Sa iubeasca zborul pana la cea mai profunda fibra sau sa nu se apuce de meseria asta. Sa iubeasca oamenii si comunicarea. Restul se invata. Daca nu iubesti ceea ce faci, partea financiara se obtine greu. Modul de a-ti face serviciul, de a te comporta tine foarte mult de deschiderea avuta fata de oameni, mai ales fata de cei simpli. Spre exemplu, dupa 1989 aveam pe cursele de America multe doamne / domni mai in varsta care mergeau la copiii lor din State. Trebuia sa le completam formularele pentru intrarea in SUA, unii dintre acesti pasageri zburau pentru prima data cu avionul si nu stiau. Aveau nevoie de intelegerea noastra, mai ales ca majoritatea erau de la tara. Oameni simpli, dar cu mult bun-simt. Nu in ultimul rand, cei care vor sa devina insotitori de bord sa nu risipeasca multitudinea de oportunitati. Indiferent unde te duci, formeaza-te! Profesional, dar si ca om. Acumuleaza si asimileaza pentru ca vei avea amintirile astea pe care le am eu acum. Daca tu ai zburat de colo-colo si nu ai invatat nimic sau te-ai gandit doar la partile negative ale zborului (pasageri recalcitranti, turbulente), viata ta nu va fi frumoasa si nu ai ce cauta in meseria asta. In plus, nici batranetea nu-ti va fi dulce pentru ca banii nu pot compensa experientele frumoase pe care le-ai avut candva.

530807_10151241646692911_1309911153_nHobby-urile tale.

Iubesc animalele, imi plac foarte mult. Am un catel in casa pe care l-am cules de pe strada. Inainte de el mi-au murit, rand pe rand, cateva cateluse si o pisica. Toate au mormantul lor in spatele casei, marcat corespunzator. De asemenea, in fata curtii am facut cateva locuri pentru ca maidanezii sa poata veni sa manance si sa bea apa sau sa se adaposteasca iarna. Mi-e tare mila de ei! O alta pasiune: gradinaritul. Dar nu in sensul de a munci gradina – varsta nu-mi mai permite – ci de a o organiza. Ma gandesc unde si cum ar trebui sa vina, cumpar cele necesare, facem mici insule cu flori si verdeata pe un gazon foarte bine intretinut. De asemenea, imi plac amenajarile interioare si… continuarea virtuala a calatoriilor – hobby care-mi ocupa o buna parte din timp. Am materiale intregi cu hoteluri, obiective turstice din diverse locuri, diferite destinatii. Fie din cele pe care le-am facut cand zburam sau dupa ce am iesit la pensie, fie dintre cele propuse pentru viitor. Evident, urmaresc permanent stirile legate de aviatie si imi place sa raman conectata la industria de profil pentru ca… “aviatia da senzatia!”

Text: Teodor Stefan / Foto: arhiva personala. Acest interviu nu ar fi fost posibil fara ajutorul prietenului Arthur Merlin, caruia ii multumesc!

11214319_10153273298182911_177463196570897227_n scan0019 scan0006 scan0018